TERAPII SPECIFICE

Din cauza dizabilităţilor de natură fizică sau mentală, această categorie de clienţi este izolată ca efect al etichetării, mentalităţilor şi a dificultăţilor pe care le întâmpină în integrarea în societate. Din acest punct de vedere, consilierul trebuie să fie informat în privinţa condiţiilor de mediu, social în care trăieşte clientul cu dizabilităţi. Datorită perceperii distorsionate a persoanelor cu dizabilităţi, caracteristicile anumitor cazuri sunt generalizate de catre membrii comunităţii şi atribuite tuturor persoanelor cu dizabilităţi. Consecinţa constă în perceperea persoanelor cu dizabilităţi ca fiind marcate de limite importante, altele decât cele care decurg din problematica specifică.
Unul din obiectivele specifice ale consilierii persoanelor cu dizabilităţi constă în decelarea influenţelor negative ale mediului şi izolarea factorilor supraadăugaţi de nevoile reale, specifice, ale clienţilor.
In cazul asistenţei sociale destinate persoanelor cu handicap, aplicarea modelelor de consiliere trebuie făcută cu precauţie, ţinandu-se seama în primul rând de categoria handicapului în care se încadrează persoana.

Deoarece familia este autoritatea naturală şi instituţia morală fundamentală atât la nivel personal, cât şi comunitar, asistenţă socială acordată individului cu dizabilităţi este de neconceput fară asistarea permanentă, în cunoştinţă de cauză a familiei. Parinţii sunt factorii naturali decisivi în crearea confortului fizic şi psihic, în asigurarea premiselor pentru o viaţă sănătoasă, fără riscuri pentru copii. Asistenţa socială acordată familiilor care îngrijesc persoane cu nevoi speciale depinde de caracterul, tipul şi gradul dizabilităţii.

Asistenţa socială trebuie să-i asigure copilului cu dizabilitate motorie posibilitatea de a se mişca, de a ieşi dintre pereţii propriei locuinţe, de a cunoaşte alte persoane decât membrii familiei. Asistentul social care vine într-o asemenea familie trebuie să-şi asume această sarcină soluţionând problema mijlocului de locomoţie, a mediului extrafamilial, a deplasarii la instituţia medicală de recuperare educaţionala. Pentru ca dezvoltarea generala a copiilor cu dizabilităţi motorii să decurgă confrom normelor acceptate, asistentul social are obligaţuia de a forma atitudinea de sprijin efectiv pe care familia trebuie să-l acorde copilului.

Logopedia, este ramură a psihopedagogiei speciale care se ocupă cu educarea şi în special cu reeducarea (terapia corectivă) limbajului. Logopedia studiază natura şi formele de manifestare ale tulburărilor de limbaj şi de vorbire, recomandând metodele şi procedeele de corectare adecvate.
În urma evaluării inițiale, terapeutul logoped identifică tulburările de limbaj, stabilește Planul de intervenție personalizat – PIP şi începe intervenția logopedică în vederea corectării tulburărilor de limbaj vorbit, scris, citit, socotit.
Logopedul îi are în vedere pe toţi cei care au nevoie de terapie, indiferent de vârstă, intervenind și în cazul persoanelor adulte din cadrul Centrului.
Atât la copiii normali cât şi la cei cu diverse dizabilităţi, tulburările de limbaj survenite din cauze variate împiedică înțelegerea, receptarea şi transmiterea mesajului atât verbal cât și scris, făcând dificilă integrarea şcolară şi socială a copiilor.
Părinții și îngrijitorii copiilor sunt implicați și ei în recuperarea logopedică prin discuțiile de la sfârșitul terapiilor și prin realizarea activităților, sarcinilor, exercițiilor oferite pentru acasă.
Durata unei ședințe de terapie logopedică variază in functie de diagnostic, în situațiile posibile ședințele sunt programate în urma celor de masaj sau kinetoterapie, deoarece intervenția logopedică este mai eficientă după antrenarea musculaturii atât generale cât și faciale.
Terapia logopedică se face în mare parte prin joc astfel încât copiii să dorească să se implice activ în sarcini şi să colaboreze cât mai bine cu terapeutul. La sfârșitul activităților de intervenție logopedică, copiii care au o atitudine pozitivă, colaborează și reacționează adecvat în timpul ședințelor de terapie, la sfârșitul acestora primesc diferite recompense, pentru a întări comportamentul dorit, pentru a crește interesul față de terapie și pentru a face plăcut timpul petrecut în cabinetul de logopedie. Toate materialele folosite sunt adaptate în funcție de vârstă și nevoi.
Cabinetul logopedic este o încăpere ambientală masa de lucru și diverse instrumente de lucru folosite în intervenția logopedică: materiale didactice – plastilină, jocuri educative, seturi de imagini, planşe, ilustraţii, jucării diverse, manuale de specialitate, culegeri, soft-uri educaționale.
Materiale folosite în evaluare cuprind: fișă logopedică, fișă de evaluare a pronunției, limbajului, album logopedic, alfabet logopedic şi alte materiale necesare activităţilor de corectare a limbajului.

Ludoterapia este o metodă de tratare a bolilor mintale cu ajutorul jocului. Ea se mai numeşte şi terapie prin joc. Jocul este singura atmosferă în care fiinţa psihologică poate să respire şi în consecinţă poate să acţioneze. A ne intreba de ce se joacă copilul inseamnă a ne întreba de ce este copil ?!!
”Nu ne putem imagina copilărie fără râsetele şi jocurile sale.” – menţiona autorul Eduard Claparede în una din cărţile sale.
Serviciul de ludoterapie are drept scop asigurarea condiţiile necesare de observare şi evaluare într-un mediu cât mai prietenos a copiilor cu dizabilităţi intelectuale şi serveşte drept alternativa internării acestor copii în spital.
Ludoterapia se foloseşte astăzi de către specialişti (psihologi) în centrele de zi în recuperarea copiilor şi adoleşcenţilor cu deficienţe neuro-motorii (de exemplu învaţă prin joc formarea unor deprinderi de viața independentă și socială).
Cercetările ştiinţifice arată că tehnicile ludice au un succes foarte mare în lucrul cu copiii de vârste preşcolare si școlare în reeducarea unor comportamente de tip hiperactiv, agresiv, anxios.
In fapt ludoterapia se foloseste în lume de către toţi specialiştii implicaţi în procesul de educare (pedagogi, psihologi si părinţi deopotrivă) pentru că îi ajută să înţăleagă mai bine copiii; ce au la un moment dat în dezvoltarea lor diverse probleme de adaptare, probleme emoţionale şi de comportament.

Termenul de terapie cognitiv-comportamentala își are originile atât în domeniul psihologiei cognitive care pune accent pe rolul ideilor asupra comportamentului, cât și în cel al psihologiei comportamentale, cu orintarea sa riguros centrată pe obtinerea unor performanțe. Terapeutii comportamentaliști se ocupa de comportamentul observabil și de condițiile de mediu care îl modelează, psihoterapia fiind înteleasa ca un proces de învățare. Orientarea cognitivistă se bazează pe principiul conform căruia gândurile și atitudinile noastre influențează dispoziția persoanei și nu evenimentele exterioare.
Terapia cognitiv-comportamentală este o abordare terapeutică dovedită clinic, eficientă pentru urmatoarele tulburari:
• Depresie și modificări ale dispoziției;
• Timiditate și anxietate socială;
• Atacuri de panică si fobii;
• Obsesii și compulsii;
• Anxietate generalizata;
• Simptome de stres post-traumatic;
• Tulburări ale comportamentului alimentar;
• Insomnii;
• Dificultăți în inițierea sau menținerea unor relații;
• Dificultați scolare sau profesionale;
• Stima de sine insuficientă;
• Lipsa controlului emoțional sau suprainhibiția
– Terapeuții cognitiv-comportamentali vor să atingă o bună întelegere a ceea ce îl framânta pe pacient. De aceea adesea folosesc întrebari și încurajeaza clientii să pună întrebări despre ei înșiși. (“Cum știu că acei oameni într-adevăr râd de mine?” “Ar putea să râdă de altceva?”).
– Terapia cognitiv-comportamentală nu are nimic de-a face cu simpla conversație. Oamenii pot conversa cu oricine, nu doar cu terapeuții. Natura educațională a terapiei cognitiv-comportamentale are un beneficiu adițional – conduce la rezultate pe termen lung. Când oamenii înteleg cum și de ce fac anumite lucruri bine, pot continua să le facă bine pe mai departe.